Galeria de onoare


«Vezi Galeria de onoare

Alin Gălăţan

În rândurile care urmează, sperăm să vă oferim bucuria reîntâlnirii cu unul dintre cei mai buni elevi pe care i-a avut (atât cât i-a avut) judeţul nostru. Este vorba despre Alin Gălăţan, născut în Moldova Nouă, în data 29 octombrie 1987, absolvent al gimnaziului în Moldova–Nouă, apoi al Liceului Grigore Moisil din Timişoara, apoi student la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Matematică şi la Şcoala Normală Superioară Bucureşti, în cadrul Institutului de Matematică al Academiei Române. Reaminitim câteva dintre premiile obţinute de Alin la concursuri şi olimpiade: Medalie de aur în clasa a 11-a la ONM,  medalie de aur (şi locul 1) în clasa a 12-a la ONM ca elev, iar ca student: argint la SEEMOUS (South Eastern European Mathematics Olympiad Students, în Cipru şi Grecia) şi aur la IMC (International Mathematics Olympiad – pentru studenţi – la Budapesta). Acum doctorand în Matematică, anul 1, la UCLA (University of California, Los Angeles).

Iată acum câteva dintre întrebările la care a avut amabilitatea să răspundă:

1. Care crezi că a fost primul imbold spre matematică, cine ţi l-a dat, când şi unde? Cum ai răspuns?

Primul imbold a venit (bineînţeles) din partea mamei. Primele amintiri pe care le am în care eu fac matematică sunt cele în care ea încerca să mă convingă că, dacă vrem să rezolvăm, atunci 4 trece în dreapta cu “semn schimbat”. În anii ce au urmat, când au apărut concursurile (faimoasele “faze” locale, judeţene, interjudeţene, naţionale), făceam matematică de dragul concursurilor: competiţia, excursia în oraşul unde “faza” avea loc, plăcerea de a te întâlni cu oameni pe care îi vedeai doar de câteva ori pe an. Decizia de a face efectiv carieră din matematică a venit în clasa a 11-a, când am descoperit analiza matematică. Imboldul propriu-zis a fost eşecul din clasa a 10-a de la naţională, când, întors acasă de la Deva, am decis să mă apuc să învăţ singur materia pentru anul următor. Am cumpărat manualele de clasa a 11-a şi de acolo a început de fapt totul.

2. Ce profesori ţi-au marcat parcursul prin şcoală, ce amintiri marcante te leagă de şcoală (ciclu primar, gimnaziu, liceu, facultate)?

În primul rând, aş vrea să le mulţumesc celor care m-au învăţat cât au putut de bine, de la tabla adunării, de la asemănări, concurenţe şi coliniarităţi, până la derivate şi integrale: doamnei învăţătoare Sorescu Mariana, doamnei profesoare Gâdea Vasilica de la Grup Şcolar Industrial Moldova Nouă şi domnului profesor Georgescu George de la Liceul Grigore Moisil, Timişoara. La facultate, lucrurile se complică puţin, întrucât evenimentele nu mai sunt liniare, precum în ciclul pre-universitar. Iniţial, am început în paralel la Bucureşti Politehnica la secţia Calculatoare şi Matematica la Universitatea Bucureşti. Motivul e simplu: nu îmi era deloc clar ce pot face cu matematica. În primul rând, nu vedeam în momentul acela ce mai e de cercetat şi inventat în matematică. Părea că la sfârşitul liceului, matematica a ajuns la final. În al doilea rând, singura perspectivă pe care o vedeam era cea de a deveni profesor. Nu mi-ar displăcea deloc, singura problema fiind bineânţeles cea financiară. Astfel, am decis să fac Politehnica, Calculatoare, pentru a mă putea angaja ca programator « în caz de nevoie », iar în paralel Matematica, la UB. A mers bine planul în anul 1. Şi a venit anul 2. În prima săptămână, bineînţeles, am mers la toate cursurile, atât la Poli cât şi la UB, pentru a vedea care e situaţia. Atunci l-am cunoscut pe cel care avea să îmi schimbe complet perspectivele, datorită lui fiind acum unde sunt. Este vorba de Profesorul Şerban Strătilă. După doar câteva cursuri, am decis: vreau să fac doar matematica şi vreau să îmi dedic întreg timpul (cu excepţia celui rezervat pentru a fi liber) pentru a face performanţă în matematică. Astfel, m-am retras de la Politehnică şi m-am înscris la o altă şcoală de matematică: SNSB (Şcoala Normală Superioară Bucureşti), în cadrul IMAR (Institutul de Matematică al Academiei Române). Domnul Profesor Strătilă m-a ghidat pas cu pas. Încă ţin minte serile petrecute la dumnealui acasă, discutând fie despre licenţă, fie despre disertaţii şi nu numai. De aceea, vreau să îi mulţumesc şi pe această cale pentru tot ce a făcut pentru mine. De asemenea, au fost alţi profesori care m-au ajutat extrem de mult şi cărora le mulţumesc: domnului profesor Radu Gologan, atât pentru ajutorul acordat de-a lungul anilor de liceu, cât şi ulterior, ca profesor de analiză la Politehnică(recunosc că aproape toată Analiza Matematică necesară primilor ani de studiu am învăţat-o la Politehnică). De asemenea, în ultimul an de masterat la Bucureşti am fost asistent la Politehnică la cursul domnului Gologan, iar experienţa aceasta mi-a prins foarte bine. De foarte mare ajutor au fost şi domnii profesori de la UB/SNSB: Liviu Ornea, Nicolae Popa, Victor Vuletescu, Marius Vlădoiu, Călin Popescu. Cu toţii au contribuit mult la formarea mea ca (sper eu) viitor matematician.

3. Cât crezi că înseamnă, pentru a obţine un premiu la ONM sau chiar o calificare în lotul ţării, harul, talentul, efortul? Pot fi cuantificate, putem oferi procentaje? Ce este de recomandat unui elev care a fost, să zicem, în fiecare an în primii 5 la OJM, câteodată în primii 30 la ONM şi care doreşte mai mult?

Greu de zis. Cred că foarte puţini deţin harul, deci dacă ar trebui dată o reţetă pentru a avea rezultate la ONM, ea nu ar trebui să ţină cont de har. Cei cu har se descurcă fără reţete. Cei ce merg la olimpiada se separă în trei categorii, din câte cred eu:
1) cei ce fac matematica din plăcere, sunt curioşi, studiază problema în profunzime.
2) cei care o fac pentru că e distractiv… primeşti scutire la şcoală înainte de olimpiadă, mai mergi într-o excursie, cunoşti oameni noi... şi
3) cei pe care îi obligă, mai mult sau mai puţin, părinţii(sau chiar profesorii) iar când se afişează rezultatele, e mai mult competiţie între mame / taţi / profesori decât între copii.
«Reţeta» mea e în principiu aceeaşi pentru toate cele trei categorii: cât mai multe probleme muncite (în special naţionalele şi interjudeţenele din anii anteriori), cât mai din timp şi preferabil să nu te uiţi la soluţia problemei în 10 minute după ce te-ai apucat de ea. Înveţi mai mult dintr-o problemă neterminată, dar la care te-ai chinuit mult şi ai înţeles în ce constă dificultatea decât abandonând repede şi uitându-te la soluţie. Ceea ce spun aici e părerea mea; consider că în cazul meu această abordare a dat roade. Cred însă că reţeta dă rezultate diferite pentru cele trei categorii de mai sus. De asemenea, eu când întâlnesc un concept nou, care-mi place mult, ies la plimbare şi meditez la acel lucru. Pe mine mă ajută mult.

4. Ai avut vreun moment în drumul tău matematic în care ai fost tentat să renunţi, să te apuci de altceva? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? Sau, reformulând, în momente de cumpănă (dacă ai avut), ce ai ales?

 Momentul în care a trebuit să iau una din cele mai grele decizii a fost înainte de înscrierea la facultate. Nu numai că nu eram decis ce să aleg între Timişoara şi Bucureşti, dar nu eram decis nici ce să aleg: informatica sau matematica? Cu a doua întrebare am rezolvat relativ repede, zicând că le voi face pe amândouă. Însă cu prima a fost teribil de greu. Schimbam decizia zilnic. Când să plecăm la înscriere, fiind la Moldova Noua cu părinţii, ne-am urcat în maşină şi am ajuns la intersecţia unde «stânga» însemna Bucureşti, iar «dreapta» Timişoara ; am oprit maşina şi ai mei mi-au spus să mă hotărăsc. A urmat secunda care a decis tot ce a urmat apoi. Noroc că nu regret.

5. Un gând aparte pentru Caraş – Severin , vreo altă amintire deosebită, mai «neortodoxă» chiar?

Întotdeauna mă gândesc cu drag la şcoala din Moldova Nouă, îmi amintesc de prima fază locală, când într-o iarnă stăteam zgribuliţi şi aşteptam subiectele de la centru, de la Reşiţa. În momentele acelea, Reşiţa era centrul întregului meu Univers. Apoi îmi amintesc de fazele judeţene, când ne trezeam cu noaptea-n cap şi, fie în autobuze, fie în maşinile personale, porneam spre «reşedinţa de judeţ». Mi-e dor de emoţia de a te căuta pe liste, de a merge în sala de concurs, de a aştepta subiectele, iar apoi rezultatele. Ulterior, după ce am mers la liceu la Timişoara şi am venit la Caransebeş la Traian Lalescu (n.red.: concurs interjudeţean pentru elevii din vestul ţării) cu lotul din Timiş, simţeam un ataşament aparte pentru Caraş-Severin. Parcă locul meu nu era cu cei din Timiş. Din păcate, au existat şi amintiri neplăcute. În clasa a 6-a, după faza judeţeană, eu eram sigur(şi încă sunt) că am rezolvat corect o problemă. Din păcate, nu am fost punctat, iar din cauza aceasta am ratat “Traian Lalescu”. În mod normal, privind în urmă, lucrul acesta n-ar trebui să conteze prea mult. Dar la vârsta de 12 ani, a fost efectiv o lovitură. Din păcate, cu contestaţiile a fost complicat. Tatăl meu a venit la Reşiţa, a contestat evaluarea, un profesor (îl salut şi cu această ocazie...) şi domnul inspector au spus că soluţia e bună, însă diferă de cea din barem (ceea ce evident nu trebuie să conteze...). Însă pentru a putea modifica nota, trebuia chemată comisia care deja se întorsese acasă, în toate colţurile judeţului, şi dacă vreau s-o aduc, ar trebui să le plătesc deplasarea. Evident că am abandonat. Asta m-a mâhnit mai tare.

6.Ce crezi că ar trebui schimbat în învâţământul românesc?

Da, cred cu tărie că ar trebui schimbate multe. Cred însă că e prea complicat pentru a răspunde. Ca să fiu sincer, nici mie nu mi-e clar cum. E clar totuşi că trebuie mai mulţi bani pentru sistemul de învăţământ; Problema e că viitorii profesori sunt, în mare măsură, tot mai slab pregătiţi. Chiar dacă există studenţi buni, ei vor urma un doctorat, iar apoi cariera universitară (cel puţin asta se întâmplă cu cei ce fac matematică) sau se vor îndrepta spre domenii mai generoase pentru viitorul financiar al familiilor lor. Astfel, din păcate, în marea lor majoritate, viitorii profesori din preuniversitar vor fi foarte slab pregătiţi. Şi e greu să schimbi lucrul acesta, care depinde clar de cei care guvernează. Ar trebui ridicat foarte mult nivelul studenţilor, pentru ca măcar probabilistic, să fie unii buni care să dorească să intre în sistemul preuniversitar... Din păcate, mai nimeni nu vrea să facă matematică... Aproape toţi elevii buni din liceu decid să facă informatică. De ce? Răspunsul cred că este, din păcate, în cele spuse anterior; din această cauză, facultăţile de matematică sunt nevoite să coboare ştacheta, să treacă studenţi care în mod normal n-ar trebui admişi!  Dar dacă ai da notele pe bune(i.e. nu îi laşi să copieze şi nu dai doar subiecte de toceală), în situaţia actuală cred că facultăţile din România ar rămâne efectiv fără oameni în anul 2. Am păţit-o pe propria piele când m-am înscris la master în Bucureşti: specializarea pe care am vrut eu s-o urmez nu s-a ţinut, din cauza că numărul minim de înscrişi trebuia să fie minim 7 ; cu mine eram 3. Ajunsesem la situaţia penibilă de a mă gândi că dacă ajungem la 5-6, să îi pun pe ai mei să se înscrie, doar pentru a putea lua fiinţă sectia respectivă de master, pe care chiar doream să o frecventez. Deci situaţia e dramatică, cred eu, şi nu prea văd cale de ieşire. 

7. Să încerc eu câteva căi de ieşire, care nu neapărat îmi aparţin : (1) aşa cum spuneai, motivarea financiară a dascălilor ; (2) îndrumarea viitorilor dascăli, de pe băncile facultăţii, prin chestiuni de metodica predării disciplinei, prin chestiuni utile, punctuale, despre interdisciplinaritate, despre transformările care ţin de vârsta elevilor... ; (3) schimbarea, măcar un pic pentru început, a programelor şcolare, aerisirea lor; nu cantitate de informaţii, ci calitate...trebuie elevii învăţaţi să gândească, măcar să aplice, nu să memoreze chestiuni pe care le vor uita peste vreo 3 ani... (4) examene de admitere la liceu, examene de admitere la facultate, aşa cum am dat eu şi părinţii tăi... Vorba ta, ar fi multe de adăugat...

De acord clar cu ideile anterioare... Am mai auzit câte ceva despre nu ştiu ce teste predictive date în acest an prin şcolile din ţară, care au cam bulversat sistemul 2-3 săptămâni... ideea e ok în principiu ; probabil că ar trebui făcut totuşi ca în U.S.A., astfel de teste să fie unice pe ţară, broşurile cu subiecte să vină printate de la Bucureşti, în toată ţara la fel, atunci ai o radiografie exactă asupra sistemului naţional; evident, în fiecare şcoală aceeaşi corectitudine la supraveghere.... în alte ţări, nici nu îşi pun elevii problema fraudei, a copiatului adică... au învăţat de câteva generaţii că dacă încearcă aşa ceva, riscă tot! aşadar, nimeni nu copiază...pentru că nimeni nu se gândeşte la asta!!!

8. Ce studiezi acum, către ce domeniu te-ai aplecat, de ce?

Algebre de operatori. Pentru că domnul profesor Şerban Strătilă, cel cu care am colaborat în Bucureşti, este un specialist în acest domeniu. Deşi pare că ar fi algebră (după nume), de fapt e mai mult analiză. Sunt deschis însă şi spre alte domenii. De exemplu, particip la un curs ţinut de Terence Tao, care nu are (aparent) nicio legătură cu ceea ce fac eu, însă curiozitatea de a asista la un curs ţinut de un medaliat Fields m-a făcut să mă înscriu.

9. Crezi că, un viitor medic sau un viitor biolog să zicem, are nevoie de matematica din şcoală?

Dacă vrem performanţă, cred că da. Cei ce au inventat tomograful, RMN-ul şi alte asemenea minunăţii, au ştiut clar multă matematică,  de înaltă calitate. Aici, la UCLA, avem unul din cele mai bune spitale universitare din SUA (fiind chiar lângă Beverley Hills, aici vin cam toţi actorii renumiţi să se trateze). Implicit, avem mulţi studenţi care vor să facă medicina. Spre deosebire de România, unde fiecare facultate care are nevoie de un minim de matematică, are (în general) proprii profesori de matematică, aici toate departamentele, inclusiv medicina, apelează la profesorii de la departamentul nostru pentru a le ţine cursurile. Altfel spus, în departamentul nostru se predă matematica pentru toate specializările din cadrul Universităţii. Puteţi să intuiţi astfel ce pregătire interdisciplinară au profesorii de matematică!!! Pentru viitorii doctori, cursul de matematica de aici, numit Math for Life Sciences cuprinde, evident, exemple din biologie. Deci, dacă la un spital de top se cere matematică (şi se cere destul de mult), cred că viitori medici / biologi au nevoie de ea. Cel puţin dacă vor să facă cercetare sau doresc să fie profesionişti.

10. Cum se vede România din afară, cât se cunoaşte din ceea ce e pozitiv pe la noi?

Aici, în SUA, unde sunt eu, mi se pare că au o părere foarte bună despre noi. În departament sunt destul de mulţi profesori români, iar lumea are doar cuvinte de laudă pentru ei. De asemenea, am petrecut trei luni în Cardiff (Marea Britanie),  pe un proiect european de cercetare şi nu am avut probleme de integrare. A fost un singur moment în care m-am simţit penibil: împreuna cu colegii din proiect (un japonez, un finlandez, un american şi un german) trebuia să venim la Bucureşti, la o conferinţă. Deodata mă trezesc în birou cu unul dintre ei, întrebându-mă dacă trebuie să îşi facă vaccin anti-hepatic, pentru că cineva îi spusese că România are probleme foarte mari. Mi-a arătat articolul de pe Wikipedia, şi, din păcate, acolo scria exact ceea ce îmi zisese el. În felul acesta, s-au panicat şi ceilalţi. A trebuit să duc lupte mari de convingere, să le spun că nu e nicio problema să vină în România. După ce au venit, unii au fost dezamăgiţi, altora le-a plăcut (tuturor le-a plăcut însă mâncarea).

11. Legat de ce povesteai acum, în afară de percepţia pozitivă asupra eforturilor unor matematicieni români de valoare, ideea era dacă ştiu şi altceva bun despre România? Ok, mâncare (chiar ok), dar literatură, istorie, artă?  Sau măcar sport, folclor? (Poate cer prea mult...). Dacă în cercurile tale vezi că nu prea ştiu, încerci să le spui, le pui un CD cu, de exemplu, Nicoleta Voica sau Drăgan Munteanu? Dacă nu, o să incerci? Pentru că România are suflet totuşi... Mulţumesc!

Ştiu de Ceauşescu, de Revoluţie şi de Transilvania (a se citi Dracula). Îmi pare rău că eu tot insist cu mâncarea, dar la cât de proastă mi se pare mâncarea în Marea Britanie şi aici în SUA, mă mândresc cu sarmalele făcute de bunica. Chiar acum 10 minute am venit de la un restaurant românesc din Hollywood, unde merg în fiecare sâmbătă pentru o ciorbă de perişoare, o tocăniţă, etc. De altfel, am fost acum ceva vreme şi cu colegii, să le arat ce înseamnă mâncarea adevărată. Muzica e mai greu de popularizat. Ca sa fiu sincer, nici eu nu ascult Nicoleta Voica sau Drăgan Munteanu. Am încercat să le pun Phoenix, dar n-am obţinut rezultate satisfăcătoare. Însă pe avion, deasupra Atlanticului, am ascultat Enescu – Rapsodia Română, la radio. A fost o senzaţie nemaipomenită. Colegilor din Cardiff le-am pus filme româneşti: Filantropica şi Amintiri din Epoca de Aur. Am rămas plăcut surprins să aflu că doi dintre ei văzuseră înainte 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

În numele tuturor celor care citesc şi această mică revistă a noastră, îi mulţumesc lui Alin (astfel şi în mod public) pentru timpul pe care, sigur cu bucurie, şi l-a răpit; de ce a făcut asta? ca să fie încă odată alături de cei cărora le-a fost drag, de cei care i-au fost dragi şi, în ceea ce priveşte afecţiunea, de cei care încă simt la fel; şi totul aşa, preţ măcar de câteva clipe, în care, cineva, de sus, ar fi definit o nemaiauzită funcţie bijectivă între mulţimea sentimentelor şi trăirilor lui şi mulţimea gândurilor noastre alese. 

Interviu realizat de Lucian Dragomir și publicat în REVISTA DE MATEMATICĂ A ELEVILOR ȘI PROFESORILOR DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Autentifică-te pe site pentru a putea lăsa un comentariu.

Comentariu:

  • IRINA MARIA NACU - 3 mai 2013
    A fost foarte interesant!
    Esti un copil tare interesant, Alin!