Articolul de mai jos a apărut în anul 1942, în numărul 6 al Gazetei Matematice.

De curând s-au împlinit treizeci de ani de la moartea lui SPIRU HARET.

Unele instituţii  de cultură au folosit acest prilej pentru a aduce un omagiu public marelui bărbat de Stat, căruia ţara  noastră îi datoreşte un fecund impuls cultural. Căci HARET, a fost nu numai un matematician de  seamă, cu nume printre specialiştii din întreaga lume, dar a fost mai ales un îndrumător  al învăţământului pe căi rodnice.

Gazeta Matematică şi-a văzut deodată sporite puterile în  munca ei de sacrificiu pentru răspândirea ştiinţelor matematice, mulţumită acţiunii de revizuire  şi de clădire a întregului nostru învăţământ, pe care a întreprins-o SPIRU  HARET în calitate de Ministru al Instrucţiunii publice. De aceea Gazeta Matematică simte de datoria  sa să pomenească numele matematicianului român, cu recunoştinţă.

HARET a trăit aproape  62 de ani (Februarie 1851 – Decembrie 1912). O viaţă închinată muncii necurmate.

A  intrat ca student al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, în toamna anului 1896, unde îşi  cucereşte titlul de licenţiat în Fizico-Matematice. Trăind într-o epocă, în care  studiile ştiinţifice în România, mai ales cele matematice, se făceau cu mare greutate,  HARET a trebuit să facă eforturi personale uriaşe pentru a-şi putea asimila cunoştinţele necesare unui  licenţiat în matematici. Iar mai târziu, ca student la Paris, unde şi-a dat seama de marile  lipsuri de cultură matematică obţinută în ţară, el se vede obligat să-şi încordeze şi mai  mult forţele pentru a ajunge la nivelul cert de atmosferă de studiu de la „Sorbona”. Şi  izbuteşte. Nu numai că atinge potenţialul cultural al mediului, dar reuşeşte ca în decurs de  trei ani să dea o lucrare matematică originală, care-l pune imediat în atenţia lumii ştiinţifice  occidentale. Lucrarea îi este acceptată ca teză de doctorat şi astfel în ziua de 18/30  ianuarie 1878, HARET obţine diploma de doctor în matematici, prima diplomă de acest fel obţinută  de vreun român.

Teza poartă titlul: „Sur l’invariabilite des grands axes des  orbites planetaires”, o chestiune de Mecanică cerească, de care sunt legate nume celebre: LAPLACE  şi POISSON.

Ambii matematicieni francezi demonstrează invariabilitatea axelor mari în  ipoteza că se neglijază în dezvoltare, puteri superioare primei (LAPLACE) sau celei de-a doua  (POISSON) de ale masei planetare.

Lumea de specialitate se deprinsese de altfel cu ideea că  axele rămân invariabile, oricât am împinge aproximaţia.

În acestă atmosferă  creată de autoritatea lui LAPLACE şi a lui POISSON, HARET arată că împingând aproximaţia  mai departe şi ţinând seama de puterea a treia a masei, se găsesc termeni diferiţi de zero.

Rezultatul  a produs senzaţie, cum era de aşteptat. S-a vorbit şi s-a scris mult în jurul acestei chestiuni  care avea aerul să dea sistemului planetar o structură nestabilă. Au trebuit două decenii de cercetări  care să culmineze în epocala lucrare de ansamblu a lui HENRI POINCARE „Lecons de Mecanique  celeste” pentru a se putea da o explicaţie rezultatului obţinut de HARET.

Reîntors în  ţară, HARET ocupă catedra de Mecanică de la Universitatea Bucureşti, chiar în toamna anului 1878.

Treizeci  şi trei de ani, cu întreruperile pe care i le impune în trei rânduri poziţia  lui de Ministru al Instrucţiunii Publice, HARET îşi ţine frumoasele prelegeri, cu o punctualitate  la care ar trebui mulţi să râvnească.

El îşi împărţise cursul în două: Staticaşi Cinematica de o parte, Dinamica de alta. Prima parte constituia cursul anului al doilea de matematici,  iar cea de-a doua era destinată studenţilor de anul al treilea.

În timpul din urmă HARET cedase  prima parte, unui conferenţiar, rezervându-şi numai lecţiunile din partea a doua. Aşa am apucat,  ca student, cursul de Mecanică: se începea cu Dinamica punctului şi se continua apoi cu Dinamica  sistemelor.

În anul în care i-am urmat lecţiunile, HARET a fost chemat a îndeplini  pentru a treia oară, funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice ( Ministerul Educaţiei Naţionale  şi al Cultelor spunem noi azi). În ziua de 13 Martie 1907, ziua în care trebuia să depună  jurământul de titular al departamentului, în faţa Suveranului, HARET ne ţine ultima sa  lecţie – clar, corect şi elegant, aşa cum ne deprinsesem noi să i le gustăm. La sfârşitul  prelegerii ne cere scuze că nu va mai putea continua lecţiunile şi că va veni în locul său un  alt profesor. Peste o oră depunea jurământul de membru al Guvernului.

Aceasta a fost ultima sa  lecţie la Universitate, pentru că după căderea Guvernului din care făcea parte, în Decemvrie  1910, HARET se retrăgea definitiv din învăţământ, din motive de sănătate.

Ca Ministru al  Instrucţiunii publice, HARET a făcut o reformă răsunătoare a învăţământului secundar. Pornind  de la ideea unei economii de energie şi a unei mai bune folosinţe a timpului pentru cultivarea însuşirilor  individuale ale şcolarului, HARET îndrumează învăţământul pe calea unui început  de specializare, chiar din clasa V-a de liceu, împărţind cursul superior în trei secţiuni:  clasică, modernă şi reală.

Reforma lui HARET a fost combătută de unii reprezentanţi ai pedagogiei.  Totuşi judecând-o  după roadele ei – singurul criteriu valabil de judecată -  ea  se prezintă ca o reformă bună. Avântul pe care l-au luat profesiunile cu caracter constructiv,  cât şi cercetările ştiinţifice mai nou, se datoreşte în mare parte substratului de învăţământ  pozitiv pe care l-au obţinut elevii secţiunii reale în liceele reformei HARET. Este drept că  secţiunea clasică a atras mai puţin populaţia şcolară, ceea ce a condus pe oamenii noştri de învăţământ  să încline către o bifurcare, în loc de o trifurcare a liceului, începutul ei fiind  mutat ceva mai târziu – în clasa a VII-a. Totuşi liceul român de azi nu a putut  renunţa la ideea fecundă a reformei lui HARET, aşa încât se poate spune că învăţământul  nostru secundar îşi are temeiul în concepţia constructivă de acum patru decenii.

Gazeta  Matematică şi-a văzut deodată coloanele năpădite de lucrările unui tineret de liceu, dornic să rezolve  şi să creeze, mulţumită înfiinţării secţiunii reale. Corespondenţii şi colaboratorii aceştia,  care-şi vedeau numele tipărit la o vârstă când alţii au grija mingii şi a zmeului, au adus  un val nou de impuls şi de energie de care s-a resimţit viaţă ţării. Căci ei au purtat cu ei pretutindeni  şi în orice carieră au început, dragostea de muncă disciplinată, respectul adevărului şi  pornirea spre creaţie concretă, metodică. Gazeta Matematică şi reforma lui HARET au mers mână în  mână, ajutându-se reciproc, pentru ca fiecare în parte să fie cât mai de folos  ţării.

Iată de ce azi, când se citeşte cu omagii publice memoria „omului şcoalei”,  Gazeta Matematică prinde un prilej nimerit să-şi aducă aminte cu recunoştinţă de timpul de fecundă  activitate şcolărească, întemeiată pe spiritul unei reforme de hotărâtoare valoare, atât  pentru determinarea impulsului creator, cât şi pentru compoziţia spiritului cultural în  genere din toată ţara noastră.