Am deschis ochi spre lumea asta, de multişor, în martie 1942. Nu îmi mai amintesc detalii. Se spune că aş fi Berbec, dar nu ştiu dacă mă recunosc într-o astfel de înscriere. Am priceput că era o primăvară adânc încrâncenată de cea de a doua ruşine mondială. Părinţii erau doctori foarte tineri şi nevoiaşi ca profesorii de astăzi. Mama a reuşit să aducă din Basarabia un geamantan în care abundau cărţi; şi-a stabilizat în timp preocupările spre medicina femeilor sănătoase, adică a celor care aşteaptă prunc. Tata pornise din Ţibăneştii Iaşului şi reuşise să se autoîntreţină ca pedagog la Vaslui, apoi ca gardian şi apoi intern la Socola Iaşi.

Ca sugar i-am urmat pe ei, care însoţeau (ca medici) când spre Miază-Zi, când spre Miază-Noapte, linia frontului. Când vrajba tunurilor s-a domolit spre una diplomatică am locuit cu părinţii într-o rezervă pidosnică a spitalului Socola. Dacă vor fi observat unii că mai judec şi pieziş, sau că m-am dedulcit la mai multe prostii decât alţii, am astfel unele justificări formale. Cu vremea, tata a devenit un psihiatru de renume mondial şi eu m-am simţit mereu dator să nu-i întinez amintirea. Asta a venit treptat; mai ales ca elev eram destul de şturlubatic.

Un pic de ordine în strădaniile mele spre seriozitate a pus Gazeta, la care am colaborat destul de asiduu. (Am dat mai sus justificări: îmi plăcea să fac asta). În şcoală, am beneficiat de un profesor de matematică  cu neasemuite calităţi, Nicolae Colibaba. Fusese şi el fugărit din Basarabia, era mereu marginalizat, dar refuza să mai accepte compromisuri. Îi sunt recunoscător şi pentru că m-a depărtat dinspre aplecări literare, în care dobândisem succese premature. Prin '59 am intrat la facultatea de matematică – fizică, alături de mulţi colegi de clasă; îi menţionez doar pe prietenii Viorel Barbu şi Gheoghe Nanu. Am abandonat calitatea de student prin '64, dar am rămas în facultate avansând treptat în grad: preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor. Între timp am reluat prietenia cu Gazeta, activând în cadrul SSM şi a filialei sale ieşene. Mă cam captaseră pe atunci şi dedicări spre alpinism şi orientare turistică. Cam astea au fost şi primele ciudăţenii abandonate; n-aş spune că mă deşteptasem sau că mă cuminţisem, ci doar că mă ajunseseră neputinţe.

Am scris cărţi multişoare şi am fost tolerat la olimpiade naţionale, la baraje şi la pregătiri ale loturilor. (Între timp se cristalizase şi un lot balcanic de juniori care mi-a captat prioritar afectivitatea). Bănuiesc multe moduri în care m-am dovedit incomod; s-a formulat elegant că devenisem bătrân şi se cuvine să las loc mai în faţă unor tineri. Profit de prilej să mulţumesc: semne de senilitate nu au apucat să mă facă de ruşine. Încă tolerat pe la etape finale, am îndrăznit să găsesc semne că sunt simpatizat de elevi. Prin 2007 am devenit prea bătrân şi pentru slujba de profesor şi pentru însărcinări în biroul SSM. Mulţumesc din nou, dar nu sunt pe deplin convins că m-am astâmpărat: continui să scriu şi să mă alătur unor iniţiative matematice locale. Altfel spus: când inima nu găseşte cusururi unor prostii, le fac: cu mâinile, picioarele sau cu capul. Spun acum motivul pentru care mă impun atenţiei domniilor voastre prin acest site.

În cadrul genericului 2010 – anul matematicii în şcoală, am fost invitat la acţiunea care a devenit tradiţională de la Poiana Negrii. Nu ezit să spun că această acţiune datorează enorm prietenului Nicu Sanda.  Ne întâlnim acolo anual cu plăcere şi deoarece s-au auto-selectat profesori iubitori de matematică şi elevi (şi deci doritori să-şi împrospăteze cunoştinţele şi prestaţiile). Am susţinut acolo că elevii sunt nişte copii dornici să audă şi poveşti, inclusiv la ore de matematică. Am zis că nu este relevant dacă poveştile sunt adevărate. Determinaţi de puternica lor aplecare spre elevi, s-au bucurat şi ei să asculte poveşti fantastice; căpeteniile au decis includeri pe acest site. A fost important să spun asta: ţăranii ştiu că sunt locuri unde  cresc viguros barabule şi altele în care irump cireşi. Veţi socoti voi, la timp potrivit, dacă la Poiana Negrii s-au pornit spre vegetaţie cucute sau nuci. Am venit acolo doar cu câteva exemple posibile. Sunt convins că multor profesori le lipsea prioritar încuviinţarea de a mai stimula şi predispoziţii afective ale elevilor, spunându-le  (la timp potrivit) şi poveşti. Voi fi încântat să aflu că profesori mai inventivi au şi găsit exemple încă mai atractive de poveşti. Neg astfel că aş fi deţinător al vreunui brevet în această iniţiativă. Parte din şarmul plonjării spre unele prostii este libertatea pe care o acordă: poţi să le eviţi sau să le faci, după cum te îndeamnă gândirea afectivă personală.

Profesor pensionar Dan Brânzei